INDEX | ISTORIC | PÃRINTELE STARE| SCHITUL SF.MODEST | MURMURUL SIHASTRILOR | PROGRAM [ ALBUM | APEL DE SUFLET | SF. IOANICHIE

"Omul este lumea cea mica, astfel ca el contine tot ceea ce cuprinde si tot ceea ce are in ea lumea cea mare "

                               . . . . . . . . . . . 

„Ne împresoară trecutul, ne împresoară umbrele celor ce îngenunchiau în Cetăţuie, ce tăiau calea şi viaţa inamicului intrat în valea aceasta. Ne împresoară gândurile, nesiguranţele şi temerile ceasului de faţă.“

Gala Galaction

. . . . . . . . . . . . .

„Lumina străluceşte deasupra muntelui. Iată-i, sunt sihaştrii cei vechi ai Cetăţuiei, fără de pată, fără de vătămare. Ca o trâmbiţă răsună muntele, zi şi noapte, de murmurul neîncetat al rugăciunilor lor.“

LUNA  FEBRUARIE  2018

AMINTIRI  ŞI ...  DURERE

      Amintirile copilăriei mele au miros de pâine caldă scoasă din cuptorul de pământ, pe care, după ce mamaia o închina, o rupea în bucăţi şi ne-o împărţea dându-ne, nouă nepoţilor, şi o strachină cu miez de nucă. Mâncam cu bucurie şi cu poftă. Am crescut simplu dar bine, cu respect pentru Biserică, pentru preot, pentru vârstnici. Spuneam bună ziua, sărut mâna şi mulţumesc tuturor celor pe care-i întâlneam, deşi nu-i cunoşteam, şi asta pentru că aşa am fost educat.

      Când am venit în Cetăţuia am înţeles că din lipsuri trebuie să fac totul, de fiecare dată am luat-o de la început, am avut putere şi nu m-am dat bătut, nu am deznădăjduit. Am avut momente în care m-am revoltat, momente în care am plâns, dar nu am cedat ispitei de a pleca.

      Nu m-i s-a dat nimic, am fost judecat că am fugit de viaţa de familie dar eu voiam ceva mai mult. Nu sunt perfect dar am căpătat experienţă spre a fi demn. Nu vreau să stau lângă cel ce trăieşte din minciună şi-şi petrece zilele şantajând şi adunând probe pentru a face rău. Nu fac parte dintr-o grămadă, din aceiaşi oală ci aparţin poporului lui Dumnezeu. Muncesc, învăţ, mă întreţin, nu fur, îmi văd de treaba mea şi nu am de ce să las capul jos. Sunt atâţia care murdăresc sufletul, care dezbină Biserica şi se numesc, zic ei, creştini.

      Îmi doresc să trec de toate examenele vieţii dar uneori văd numai munţi de informaţii inutile. Mă supăr, mă stresez, sunt confuz, mă simt atât de neputincios. Doresc ca viziunea mea despre lume să nu fie greşită.

    În adolescenţă eram avid de informaţii noi, cercetam pisaniile şi mormintele din bisericile Bucureştiului pe care-l vizitam pe jos. Ajungeam târziu acasă dar eram fericit. Învăţam din greşeli, aveam responsabilităţi şi descopeream ceva nou în fiecare zi.

     Acum, simt că nu mai sunt în stare de nimic. Am devenit nepăsător şi neputincios. De ce ? Din cauza celor din jurul meu…

     Ascult diverşi aşa zis înţelepţi în tainele lumii şi ale cerului dar sunt critic pentru că ei vorbesc stufos, cu un limbaj academic şi-mi aduc aminte de Hristos… atât de simplu… Acum toţi sunt foarte inteligenţi dar nu ia învăţat nimeni cum să-şi folosească inteligenţa. Bucuria Adevărului a fost înlocuită cu frica de chinurile iadului.

    Mai mult de jumătate din vieţuitorii mănăstirilor au şanse minime  de integrare în viaţa monahală. Nu sunt pregătiţi şi nici nu mai are cine să-i pregătească. Ei nu trăiesc într-o viaţă reală, duhovnicească, nu au orientare spre cer ci spre a fi precum sunt mirenii. Viaţă de lene, neascultare, fără rugăciune, încăpăţânare, desfrâu… trai bun… Şi ne mirăm că monahii sunt atât de blamaţi…

    Un aşezământ monahal fără vieţuitori pregătiţi duhovniceşte rămâne un loc pierdut, părăsit. Duhovnicii, cei ce au mai rămas, strigă în van către cer dar parcă sunt la baza turnului Babel, nimeni nu-i înţelege.

     Aşteptăm minunile şi privim plictisiţi înainte. Ne pierdem timpul şi ne pierdem viaţa. În loc să învăţăm să ne îndreptăm împuţim locul cu lenevia noastră. Ar trebui să fim aspri cu cei ce vin căutând viaţă trândavă. Ar trebui să le spunem că nu e locul lor în mănăstire dar nu o facem.

    Nu avem nevoie de haine negre ci de monahi doritori de cunoaştere spirituală. Haine fâlfâitoare-n vânt, fantome care fug de ascultări. Mincinoşi, leneşi şi aroganţi… Generaţii pierdute pe care nu-i interesează nimic în afară de telefoane şi laptop-uri, stomacul… plăcerile lumii acesteia.

    Au mintea putrezită, se cred mai inteligenţi decât alţii dar nu-şi dau seama cât sunt de mediocri. Îşi irosesc unica şansă de a urca pe treptele cunoaşterii adevărate.

     Mintea umană este folosită din ce în ce mai rar, iar informaţia media e la putere. Părinţii noştri au lăsat ceva în urma lor. Acel ceva suntem noi. De acolo de unde sunt, ei se mândresc sau se întristează pentru noi. Ce exemplu dăm lumii ? Ce schimbare arătăm ? Am acumulat ceva în comparaţie cu excesul de  hormoni şi prietenii de-o noapte ? Avem respect pentru aceia ce au muncit pentru ca noi să avem anume condiţii ?

    Când privim în oglindă să ne întrebăm dacă părinţii sau binefăcătorii noştri s-ar mândri cu noi.

   Mănăstirea nu înseamnă hoţi sau ticăloşi. Mănăstirea înseamnă să te simţi acasă, nu să fii răsfăţat ci să fii obişnuit cu încercările vieţii, să faci compromisuri şi să fii mulţumit cu ceea ce ai.

         Nu suntem legați idolatru, nici de preot, nici de episcop, nici de peretele bisericii… noi suntem legaţi de învățătura care ne obligă să ajungem la Hristos! Dacă un preot e strâmb, nu mă duc la el, și dacă e drept îl caut că vreau eu, iar dacă nu-mi place într-o zi, plec de la el. Dar asta nu înseamnă că mi-am schimbat religia, ci îmi schimb doar locația.

Lumea e atât de agitată, doritoare de senzaţional. Lumea crede în ficţiuni, idei inoculate de alţii, viziuni şi teorii care … nu prea au legătură cu moştenirea lăsată de Hristos.

      Certuri pe cuvinte pe care le răstălmăcesc cum vor ei. Nu mai sunt norme morale, omul intră în hăţişul spinilor şi mărăcinilor termenilor „culţi”. Dialogul se transformă într-un păienjeniş de cuvinte „eshatologice”, neînţelese de mulţi.    Nu mai există etalonul Hristos ci … ce-mi vine mie, oratorului, cuvinte fără viaţă, fără simţământ lăuntric, fără trăire.

    Auzi că în Biserică sunt mincinoşi, isterici, iresponsabili. Aceste cuvinte nu fac decât să arunce în derizoriu învăţătura creştină.

   Nu oricine care ştie să scrie şi să citească este un intelectual pentru că există şi intelectuali toxici care în loc să ajute  arătând adevărul, infestează cu ideile lor injuste, de multe ori practică delaţiunea asupra propriilor lor colegi. Şi mai spun că sunt „inteligenţi”…

   Avem nevoie, în Biserică, de oameni capabili să gândească independent, nu numai să „pună aceiaşi placă” sărbătoare de sărbătoare.

   Ne imaginăm că suntem puternici şi sănătoşi, că nu o să ajungem să fim umiliţi din cauza neputinţelor noastre.

    Eu, tot spun că am făcut contract cu moartea, că nu are să vină decât când voi împlini 65 de ani, până atunci să mă lase… De ce 65 ? Pentru că, după… bolile, durerile, suferinţele se accentuează. Nu vreau să mor chinuit, umilit… Aş vrea să ştiu că nu voi fi bătaia de joc a nimănui. Şi, mai ales, aş vrea să fiu sigur că cei dragi nu vor suferi pentru mine văzându-mă neputincios.

   În tot ce clădim în viaţă, nimic nu poate dăinui dacă nu are la bază un sacrificiu. Monahii adevăraţi se sacrifică pe altarul strămoşilor, închinându-şi viaţa unui Dumnezeu - Părinte.

   Viaţa e o scenă dar uneori trebuie să cobori şi să mergi în sală, ca să vezi mai bine spectacolul. În ultimele clipe ale acestei vieţi ne simţim ca într-o fundătură a timpului. Uităm că există viaţă după viaţă.

    Poate în timp, după noi, va fi cineva care o să ne spună povestea, dar (poate) nu va fi nimeni să aibă timp să o asculte. „Poveştile, sunt vechi şi demodate, nefolositoare…” Se uită agoniseala vieţii aceluia ce nu mai e, emoţia timpurilor de altădată. Şi… o parte din istoria locului, rămâne amintire peste care vântul şi praful îşi pun amprenta.

                                                                      protos.  Modest  Ghinea

LUNA  IANUARIE  2018 

UN  AN  CE  NU-I  CA  ALTUL ...

       Neamul acesta al nostru  a  uitat că are o origine înaltă. Că dacii viteji şi romanii cei înţelepţi şi puternici îi sunt vrednici strămoşi. Şi că menirea lui este de a vieţui aici, din munţii cei înalţi la Dunărea cea mare, în toată libertatea.

      Într-un timp cu viziuni măreţe, cum e acesta în care  trăim, limba română este dispreţuită de oameni ce nu-şi dau seama că suntem atât de vechi pe această glie. Ei stâlcesc sărmana limbă, se maimuţăresc vorbind în limbi de larga circulaţie dar fără simţământ. Da, neamul nostru trebuie să aibă dreptul să meargă pe calea progresului nu împinşi de alţii care se cred cu mult mai presus decât noi, însă are nevoie de o conştiinţă puternică iar conştiinţa se luminează prin cultură.

     Visul cel mai drag al tuturor românilor a fost, dintotdeauna, în afară de libertate şi dreptate, înflorirea graiului curat şi fără neghină al limbii româneşti, înflorirea gândirii noastre proprii, unirea tuturor acelora ce vorbesc aceeaşi limbă…

      Câţi fii ai poporului nu sunt siliţi şi osândiţi să orbecăie veşnic prin negura neştiinţei?

      Pământul acesta a fost năpădit de buruieni netrebnice şi mărăcini păgubitori, iar noi, va trebui să-l curăţăm.

     Se frământă pământul în adâncuri…Se zguduie lumea…Cerul se rostogoleşte…Dar Ţara mea este Ţara tuturor celor ce locuiesc în ea, români, ardeleni, bihoreni, bucovineni, olteni, maramureşeni şi alţii, toţi suntem români…

     Aşa cum sfinţii din calendar nu au decât legătura de sfinţenie, şi-s laolaltă, legaţi fiind doar de lumina hristică, aşa şi poporul nostru, chiar îngrădit în multe ţărişoare din dorinţa unora de a ne subjuga, a fost unit în cuget, în grai, în port şi-n frumoasa limbă cea românească.

    Chiar de ne-am deschis o cale noua, noi cei îmbrăcaţi în cămaşa morţii,  albă şi cu flori roşii cusute pe la margini de mâini dibace, a trebuit să înlăturăm ruşinea de a fi jefuiţi, urgisiţi, înjosiţi şi călcaţi în picioare, în însăşi casa noastră…

    Acum, unde sunt iubitorii de adevăr şi dreptate? Nu se mai aud bătăile inimii lor. Veacuri de-a rândul, poporul român s-a ridicat pentru paza hotarelor, pentru ca tot românul să stea de veghe la linişte şi pace. Nu am dorit nimic de la alţii ba chiar le-am oferit ospitalitate şi nu numai. I-am asimilat pe toţi prin bunătate, grai blând, tradiţii frumoase, pâinea şi sarea poporului nostru. Biserică şi neam de la începuturi…

    Acum, câţi n-au lăsat să se stingă în inimile lor dragostea cea către Ţară şi Biserică, nu-şi mai aduc aminte că sunt părţi ale unui neam şi că, oricâte bunătăţi avem acestea sunt răsplătiri din partea neamului. Am uitat pe strămoşii noştri, ne aducem aminte de ei doar atunci când e o zi de aşa zisă sărbătoare, şi mergem spre a duce o coroană cu flori, spre a aprinde o lumânare…dar totul de faţadă.

    Sa ne unim dar cu toţii, mici şi mari, popor şi dregători, mai mari ai oraşelor şi satelor, si, ca nişte fraţi, fii ai unei maici numită ROMÂNIA, să lucrăm împreună, fiecare după destoinicia sa, pentru câştigarea şi naşterea din nou a dreptăţii noastre.

    Avem munţi de aur iar tradiţiile cele vechi îşi aduc cu ele dorul şi păsul, cântecele şi jocurile. Acestea nu le-a răpit nimeni, chiar dacă oprelişti au fost destule.

    Amară şi stropită cu lacrimi e inima românului. Oful şi-l îneacă în apa cristalină a izvoarelor munţilor, se tolăneşte pe iarba câmpului şi priveşte cerul neîndrăznind să-l supere pe Dumnezeu. Nu zice decât: „Fie, Doamne, voia Ta”.

    E an de centenar, e an de aducere aminte ce au făcut înaintaşii, e an în care ar trebui să nu mai fim dezbinaţi. Să avem respect pentru ceea ce au visat strămoşii noştri.

    „Ţara aceasta nu este a noastră, ci am luat-o cu împrumut de la copii noştri”, spunea Regele Mihai I, deci să avem grijă cum o vom preda celor ce vin după noi…

                                                     Protosinghel Modest Marian Ghinea

             . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

                                                Anul 2013

ANUNT - DESPRE SFANTUL IOANICHIE CEL NOU

       Uneori este nevoie de a fi scuturati - intre ghilimele de rigoare - pentru a ne aminti ca prea suntem cu capul in nori. Cetatuia in anul ce a trecut, precum si acum, ca inca nu s-au sfarsit problemele, trece printr-o schimbare, iar aceasta este impusa de noi reguli "asezatoare" peste vietuitorii de aici. Dar viata noastra isi va urma cursul sau, "daca pe Mine m-au prigonit si pe voi va vor prigoni" spune Mantuitorul. Aceasta ne este de folos pentru a medita mai mult, a fi mai destoinici in a cunoaste "semnele, a gandi ca oricand firul vietii noastre ce se desfasoara din ghemul timpurilor, se poata afla slabit sau chiar si rupt. Nu am gandit prea mult la moarte ca la o intalnire cu Hristos, nu am gandit ca sfintii nostri mijlocitori in fata Tatalui Ceresc, ne vor lasa... Si totusi, unde s-a gresit ?... Mi-am pus nu numai eu aceasta intrebare ci multi din fii duhovnicesti ai Cetatuii...

       Ascultarea este mai presus decat LITURGHIA. ascultarea te mantuieste, nu esti tu de vina pentru ceea ce faci din ascultare. Eu sunt doar un administrator ce in numele Kiriarhului administrez bunurile Cetatuii. Sfantul Ioanichie nu este al meu, nu este proprietatea mea este al credinciosilor ce au nevoie de mijlocirea sa.

       Sfantul Ioanichie cel Nou a facut ascultare mergand sa mangaie si pe altii, pe cei ce nu puteau a urca in Cetatuie. Astfel, in 19 zile ale lui Ianuarie anul Domnului 2013, spre seara, Sfantul Ioanichie a facut un ultim drum pe muntele sihastrilor, condus de fii sai duhovnicesti, iar coborarea nu a fost pe cararea cea mare ci pe "colt" in apropierea pesterii unde s-a nevoit peste 30 de ani.

       Mahnirea sufleteasca nu trebuie sa fie insa in sufletele celor ce l-au iubit si il iubesc pe Sfantul Ioanichie, ci toti sa afle ca un glas,nefiresc, s-a auzit pe munte zicand: NU TE INTRISTA< TURMA MICA< VETI PRIMI BUCURIA DOMNULUI>

       Nu suntem singuri, si chiar de s-ar pravali muntele comoara noastra este rugaciunea, "murmurul sihastrilor"...

       Acum, cinstitele moaste ale Sfantului Ioanichie, se afla la manastirea Negru Voda din Campulung, sa fie si cetatii de ajutor... Dar şi acasă, în Cetăţuia, în racla cea veche se află părticele din cinstitele sale moaşte.

       Am vrea sa credem ca munca noastra de cercetare a vietii sfantului nu a fost in van, am vrea ca slujbele sa nu fie schimbate macar ca o recunoastere a dragostei noastre fata de sfant, am vrea sa fie iubit sfantul macar pe jumatate cat l-am iubit noi, sa fie considerat asa cum il simteam noi, batranul sfatuitor... In noptile din Cetatuie, fii sai duhovnicesti stateau pe langa racla si-l simteau viu, cereau sfat si il primeau, in ziua de 20 ianuarie cand si-au luat ramas bun de la sfantul, plangeau considerandu-se parasiti... Nu trebuie uitat insa ca Cetatuia este locul sfantului, locul intrarii in monahism, locul unde domnitorii veneau sa-i ceara sfat, locul pesterii sale, asa ca nu a parasit sfantul pe nimeni, si nu va parasi pe cei ce-l iubesc. Sa nu fie nimeni trist ci privilegiat ca a putut fi des in preajma sfantului Ioanichie Cetatuianul...

________________________________________________________________________________________________

RUGAMINTE

       Multumim Bunului Dumnezeu ca ne-a ajutat in demersurile noastre legate de mutarea "vecinilor" de la poalele muntelui unde se afla manastirea noastra. Doresc sa fac cunoscut tuturor ca chiar daca pe fond s-au limpezit lucrurile mai avem de rabdat pana ce se va porni actiunea de mutare a rudarilor. Multi ne-au acordat ajutorul VERBAL, dar...faptic, prin demersuri, s-a ramas la stadiul de VORBE...

       Rugam pe cei ce sunt interesati de istoria neamului nostru sa intervina pana nu este prea tarziu. Ingerii pazitori ai bisericilor ce se afla actualmente in NEGRIJA organelor locale, vor trambita in auzul acestora pentru a le aminti ca DUMNEZEU NU ESTE O POVESTE.

protosinghel Modest Ghinea

_____________________________________________________________________



Manastirea îsi asuma întreaga responsabilitate pentru opiniile exprimate

[ sus ] [ index ]



copyright © 2003. Mãnãstirea Cetãtuia Negru-Vodã, Cetãteni, Jud. Arges